Zona FAGARAS

    Fagarasul – Alpii Argesului

    Compus din şisturi cristaline, masivul Făgăraş se remarcă în ţara noastră prin frumuseţea peisajului şi prin cele şapte vârfuri de peste 2500 de metri altitudine, care culminează cu vârful Moldoveanu (2544 m) aflat pe teritoriul judeţului Argeş. Dealtfel, este puţin cunoscut faptul că peste 60%, adică aproape două treimi din suprafaţa Făgăraşului, precum şi cea mai mare parte a vârfurilor de peste 2500 de metri, inclusiv Moldoveanu, aşa cum am menţionat, se află pe teritoriul Argeşului şi Muscelului. Crestele înalte şi silueta ascuţită îi conferă acea atitudine care l-a determinat pe Emmanuel de Martonne să-l denumeasca “Alpii Transilvaniei”, nume sub care este cunoscut în toate ghidurile occidentale. Pe teritoriul judeţului Argeş sunt următoarele vârfuri peste 2500 de metri: Moldoveanu (2544 m), Dara (2500 m), Hârtopu (2506 m), Călţun (2510 m) şi Lespezi (2522 m), iar pe linia de demarcaţie cu judeţele din nord, sunt: Negoiu (2535 m), Vânătoarea lui Buteanu (2507 m) şi Viştea Mare (2527 m).

                Vedere din Vistea Mare spre Caldarea Bindea                                                     Poteca de creasta

    Văile montane sudice, aflate între muchiile lungi care se desprind spre sud din creasta principală a Făgăraşului, au lungimi de peste 40 de kilometri până la primele aşezări omeneşti, făcând din această zonă un teren excelent pentru turismul de aventură, excursiile cu cortul sau turele pe schiuri de tură, iarnă. Această zonă a fost supranumită de turiştii străini, în descrierile pe care aceştia le-au făcut în ţările de origine, drept “Alaska românească”. Este vorba de o zonă cu o suprafaţă de aproape 2000 km pătraţi, neatinsă de om, fără aşezări umane, în care poate fi întâlnită toată fauna şi flora specifică ariei temperate, această apreciere sporind prin faptul că la sud, culmile muntoase izvorâte din creasta principală a Făgăraşului, în loc să scadă în altitudine, acestea cresc iarăşi la altitudini care trec de 1600 de metri (vf. Ghiţu 1642 m) în complexul montan Ghiţu-Frunţi. Tocmai această ultimă “ţâşnire” a făcut posibilă apariţia Cheilor Argeşului, unde s-a construit barajul Vidraru, care la data construirii era al nouălea în lume şi al cincilea în Europa, ca mărime. Cu excepţia drumului Transfăgărăşan, practicabil numai cinci luni pe an, de-a lungul căruia au apărut pensiuni turistice, nicio altă vale nu are altă prezenţă umană în afara cantoanelor forestiere, locuite temporar, atunci când sunt exploatări şi cu excepţia stâanelor din golul alpin. Această izolare extremă a ajutat fauna să reziste, aici putând fi întâlnite toate speciile cunoscute ca trăind în zona temperată, ca ursul brun, linxul, lupul, cerbul carpatin, jderul, nevăstuica, acvila de munte, cocoşul de munte ş.a.m.d.

Fagaras – vedere panoramica

    Masivul Făgăraş, de la est la vest  măsoară în linie dreaptă, aproximativ 70 de km iar de la nord la sud circa 45 km. Munţii Făgăraşului seamănă cu o imensă coloană vertebrală orientată de la est la vest având „coastele” (culmile) orientate către nord şi respectiv, sud. Culmile din partea nordică sunt cu mult mai scurte şi mai abrupte decât cele din partea sudică, care sunt foarte lungi şi domoale. Din cei 70 de km, un segment interior de aproximativ 55 de km nu coboară sub 2100 de m (decât în Curmătura Zârnei la 1923 m)  făcând ca Făgăraşul să aibă cea mai lungă creastă de altitudine din Europa. Bineînţeles că în Europa sunt creste montane mult mai înalte, dar nu egalează această lungime.

    Munţii Făgăraşului sunt delimitaţi la vest de Valea Oltului, iar la est de Barsa Grosetului şi râul Dâmboviţa. La nord sunt delimitaţi, printr-un mare abrupt tectonic, de depresiunea Făgărăşului, cunoscută şi sub denumirea de Ţara Oltului. Înspre nord, pe o distanţă de doar 8–10 km, diferenţa de nivel atinge peste 2.000 de metri. Spre sud, delimitarea este mult mai puţin accentuată, fiind făcută, după culmi lungi 30–40 km (Olanului, Robiţa, Scărişoara, Nisipuri, Zarna etc), de şirul depresiunilor Câmpulung, Brădetu,  Arefu şi Jiblea.

    Suprafaţa totală acoperită de munţii Făgăraşului este peste 2.400 km², fiind, spre comparaţie, de circa 7,5 ori mai mare decât a muntilor Bucegi. Pe cuprinsul întinderii masivului Făgăraşului se găsesc 8 varfuri de peste 2.500 de metri: Moldoveanu cu 2.544 m, Negoiu cu 2.535 m, Vistea Mare cu 2.527 m, Caltun-Lespezi cu 2.522 m, Vanatoarea lui Buteanu cu 2.507 m, Cornu Caltunului cu 2.510 m, Hartopu cu 2.506 m, Dara cu 2.501 m. Există, de asemenea, 42 de vârfuri având peste 2.400 m şi mai mult de 150 de vârfuri de peste 2.300 m. Peste 60% din suprafaţa munţilor Făgăraş se află în judeţul Argeş, suprafaţa montană totală, incluzând masivele Ghiţu, Iezer Păpuşa, precum şi jumătatea sudică a pietrei Craiului şi sectorul aferent din Leaota  se apropie de 2000 de kilometri pătraţi.

    Din creasta masivului se desprind către nord şi sud, ca nişte puternice contraforturi de piatră, un mare număr de spinări prelungi (picioare de munte) dispuse aproape perpendicular pe creastă. Ele au lungimi şi mai ales înfăţişări diferite, după cum sunt orientate spre nord sau spre sud. Ramificaţiile nordice sunt în mare parte abrupte şi stâncoase în apropierea crestei, domolindu-se numai sub mantia pădurilor de conifere, care apar imediat ce înălţimea scade sub 1.700 m. O altă caracteristică a acestor ramificaţii constă în aspectul lor de muchie foarte îngustă şi pe alocuri zimţată (de exemplu Muchia Albota).

    În contrast izbitor cu ramificaţiile nordice, spinările ce se desfac din creastă spre sud (Muntenia) sunt mai lungi şi mai domoale, în parte acoperite de păşuni întinse. Culmea care se desprinde din Moldoveanu către sud, se desparte în muchiile Malita la est şi Picuiata la vest, are suprafaţa egală cu Bucegiul, dar cu altitudini mai mari. Porţiunile cele mai dificile de străbătut ale crestei făgărăşene le constituie unele şei ce despart văile sau căldările glaciare nordice de cele sudice.

    Creasta principală şi ramificaţiile nordice ale Făgăraşului supuse acţiunii curenţilor, precum şi dezagregărilor produse de îngheţ şi dezgheţ, formează în unele locuri custuri foarte înguste, şei crenelate, cum sunt: Portiţa Arpaşului cu Fereastra Zmeilor, şeile dintre văile Şerbotei (nord), izvoarele Scara şi Negoiu (sud). O altă caracteristică a acestor munţi o constituie numeroasele circuri glaciare, precum şi lacurile alpine situate la mari altitudini. Unele din aceste lacuri sunt alimentate de izvoare subterane.

    Văile care coboară către nord (Transilvania), urmează în marea lor majoritate o direcţie aproape perpendiculară faţă de linia crestei, iar apele lor sunt silite – din cauza pantei foarte înclinate – să coboare în salturi, formând numeroase cascade. Printre văile cele mai pitoreşti se numără: văile Moaşei, Şerbotei, Bâlei, Brezcioarei, Ucei Mari şi Ucişoarei, Sâmbetei.Munţii Făgăraş sunt traversaţi de cea mai înaltă şosea din România.

    Fereastra Zmeilor

    Munţii Făgăraşului sunt constituiţi în totalitatea lor din roci metamorfice, denumite sisturi cristaline. Distribuţia generală a diferitelor varietăţi de roci este în fâşi orientate de la est la vest.Cea mai sudică este formată din gnaisuri: roci de culoare deschisă, dure, în care benzi albe de cuart şi feldspat alternează cu benzi întunecate de mica neagră.. Aceste gnaisuri se pot urmări dinvalea Oltului, la Robesti, prin localitatea Cumpăna pe Argeş (de unde îşi trag şi numele de “gnaisuri de Cumpăna”), ajugând apoi să taie Creasta Muntelui Oticu( care uneşte Vârful Brătilei cu Muntele Iezer), în locul numit Colţii Cremenii. Mai departe, spre est, ele urmează versantul sudic al Dâmboviţei, apoi o traversează şi, prin Muntele Lerescu, ajung în Valea Bârsei la Rudăriţa, de unde se îndreaptă spre nord-est, către localitatea Holbav.

    La nord de această fâşie a gnaisurilor de Cumpăna-Holbav urmează o a doua, formată din roci puternic şistoase şi lucioase, ce se găsesc alături de cuarţ: sunt micasisturile, în constituţia cărora intră uneori şi nodule roşcate-închis de granati.

    Alternând cu aceste micaşisturi, care ocupă toată creasta principală, apar, în special, în partea de vest a Făgăraşului, amfibolite (roci de culoare închisă datorită predominanţei unui mineral negru-verzui din grupa amfibolilor) şi calcare cristaline albe (de exemplu: marmurele din Fereastra Zmeilor, din Valea Moaşa Sebeşului, Piatra Albă, Muntele Albota, Valea Brezcioarei).

    Ultima zonă, cea mai dinspre nord, formează o parte din versantul nordic al masivului muntos. Sunt roci mai slab metamorfozate decât cele amintite şi anume şisturi argintii sau verzui, cu luciu mai puţin pronunţat. Intercalaţiile de calcare sunt în această zonă mai rare.

    Toate rocile enumerate, care formează Munţii Făgăraş, nu apar la lumină decât în anumite puncte, acolo unde ele nu sunt ascuse de solul vegetal.

    Blocul cristalin al Munţiilor Făgăraş a început să se ridice faţă de relieful înconjurător la începutul erei terţiare. Ca şi întregul lanţ al Carpaţilor Meridionali, ridicarea a avut loc în trei etape succesive (în Eocen, în Miocen şi în Pliocen). În fiecare din aceste etape s-au creat platforme de eroziune, ce se mai recunosc astăzi pe creste sub forma unor suprafeţe aproape plane, fracţionate de văi (de exemplu: creasta principală în Vârful Brătilei şi în Vârful Comisul).

    Floră

    Haina vegetală a Masivului Făgăraş este foarte bogată şi variată. Păduri compacte acoperă pantele munţilor până la o înălţime de aproape 1.700 m, iar întinse fâneţe şi poieni – împodobite cu tot felul de flori – împânzesc malurile văilor, luminişurile pădurilor sau plaiurile ondulate de sub centura împădurită a masivului.

 

    Dincolo de regiunea fâneţelor începe pădurea de fag, care acoperă în mare parte poalele masivului. Fagul se dezvoltă aici puternic, înalt şi drept, alcătuind codrii cu adevărat măreţi. Pentru frumuseţea pădurilor de fagi argintii de pe Valea Bâlei ca şi pentru celelalte valori turistice ce se găsesc de-a lungul ei (stâncării, lacuri şi cascade), această vale a fost declarată de Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii rezervaţie naturală. În luminişurile pădurilor de fag ca şi pe malurile apelor se întâlneşte salcia căprească, mesteacanul, plopul tremurător, liliacul salbatic (pe valea Oticului) aninul, zmeura, mure.

    În partea superioară a pădurii, fagul se amestecă cu bradul, ce apare destul de rar. În schimb, locul său este luat de molid, care ocupă toată regiunea păduroasă, de la 1.100 până la aproape 1.700 m altitudine.

    În afara de aceşti doi reprezentanţi ai coniferelor, în Făgăraş se mai întâlnesc şi alte esenţe răşinoase. Astfel, zada sau laricele (pe Valea Brezcioarei), pinul (pe Valea Caselor, pe Muntele Clăbucet), tisa (în număr mai mare pe Muchia Moaşei), rare exemplare de zâmbru, şi  des jneapanul(pe Muchia Moşului). Dintre acestea, zada, tisa şi zâmbrul sunt specii ocrotite prin lege.

    Deasupra molidişului începe golul alpin, deseori întrerupt de aglomerări numeroase de jnepeni, ienuperi, afine şi merişor. Golul alpin este în mare parte acoperit cu păşuni (în special pe versantul sudic al masivului) oferind o hrană abundentă numeroaselor turme de oi. Tot în această zonă se întâlnesc felurite specii de flori, unele mai frumoase şi mai interesante ca altele: smirdar, campanule (clopoţei pitici), genţiene, nu-mă-uita, panseaua de munte (trei-fraţi-pătaţi), ruşuliţa, garofiţa de munte, omagul. Dintre florile ocrotite prin lege menţionăm; floarea de colt, sângele voinicului, iedera albă. La jumătatea lunii iunie sus în golul alpin înfloreşte bujorul de munte, care se prezintă sub forma unei inflorescenţe parfumate, de un roşu aprins, care îmbracă muntele precum o pătură ce se vede la mare distanţă, iar când adie vântul dă senzaţia că arde muntele. Localnicii, în ultima sâmbăta din luna iunie obişnuiesc să urce cu mic cu mare la sărbătoarea bujorului.

    Faună

    Lanţul Munţiilor Făgăraş adăposteşte o faună bogată, atât în zonele subalpine, acoperite de cele mai multe ori de păduri întinse, cât şi în zonele golului alpin. Dintre mamifere ursul brun (ocrotit de lege) este cel mai reprezentativ, menţinându-şi adăposturile în numeroase regiuni de la limita superioară a pădurilor de conifere.

    În pădurile de altitudine mai joasă, mistretii oferă încă un vânat preţios, atât în ţinuturile nordice ale masivului, cât şi în cele sudice. Jderul şi rasul se întâlnesc mai rar. În schimb, veverita apare mai pretutindeni în calea drumeţului, în regiunile forestiere, unde nelipsită este şi vulpea. Cerbi şi caprioare dau farmec pădurilor de la poale. Lupul este prezent şi el în aceste locuri.

    Multe păsări înfrumuseţeză viaţa pădurii: se întâlnesc forfecuţe, cintezoi, cojoaice de munte, ciocanitoare, sturzi, codobaturi de padure, mierle. Cocosi de munte şi ierunci se adăpostesc prin desişuri. Dintre păsările răpitoare trăiesc în masivulii, soimi, acvile de padure sau pajure, vânturei, şi mai rar vulturi de stâncă. Numeroase reptile, unele inofensive ca şopârlele de stâncă, guşterii precum şi batracienii, cum sunt salamandrele, mişună prin covoarele de frunziş mort. În unele locuri, pe versanţii orientaţi spre soare, vieţuiesc şi vipere. Multe din pâraiele de munte şi lacurile alpine sunt astăzi repopulate cu pastravi. Pe culmi trăieşte capra neagra, ocrotită prin lege.